In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana...

Cand au dat primii stropi de ploaie pe care norii gri scamosi ii promisesera amenintatori de cateva ore dense, si-a intins lung bratele, si-a rasfirat larg degetele peste balcon ca sa-i prinda si sa simta cum ii patrund in corp umezeala si raceala lor placuta.
Si-apoi, se gandea la mirosul proaspat, deschis si incarcat de umezeala si de semnificatii care avea sa urmeze ploii.
Orasul se arata viu, vioi si se deschidea in fata ei plin de miresme, de la balconul ei de la etajul sase, de unde putea sa surprinda privelistea contrastanta, farmecul serii era inlocuit treptat de linistea noptii urbane urmata, la randul ei, sacadat parca de lumina zgomotoasa a diminetii. Urmarea ritmul asta de o saptamana, i se parea ca e doar o spectatoare, asa ca isi propusese sa schimbe unghiul din care vedea lucrurile.
Stia ca in aceleasi momente in care ea ea incerca sa-si sincronizeze respiratia cu ritmul respirator al orasului in care ploua de trei ori pe saptamana, timp in care observase indelung si apoi se adaptase, baiatul cu piele alba si ochi de cafea avea un ritm propriu lui si numai lui, un timp propriu, propriile ganduri, paralele cu ale ei.
Si tocmai asta misca in ea, vroia sa caute si sa gaseasca cumva o cale sa-si sincronizeze respiratia zilnica a vietii ei cu cea a vietii lui, sa intre in ritmul lui, fie si pentru un timp perisabil.
Iesise asa, neacoperita, jos, in ploaie, ca sa vada vibratiile produse de stropii mici ai ploii la contactul cu oglinda raului. De altfel, statea asa, cu gura deschisa, cu limba scoasa si cu ochii inchisi, jos, sub balconul care o gazduise in prealabil.
Coborase scarile in graba, liftul nu era functional si parca i se paruse ca o desparte o vesnicie de momente si stari afective de stropii mici ai ploii care jos pareau si mai vii si mai reali si mai gustosi decat jos la balcon.
Mai gustosi? Da, de asta scosese ea limba afara din gura calda si de asta inchisese ochii, simtea o teama mica de reactia celor din jur, asta in situatia in care ar mai fi fost si altii in jur, dornici sa le lase in mod volountar udati.
Nu vroia sa-i fie vazuta limba libera, afara din gura.
Vroia sa se vada doar ea facand asta, fie, permitea si raului si ploii sa o vada, dar nimanui altcuiva.
Si ploaia era calda, si era placuta.
In minte i se deslusea lamurit chipul lui.
I se udase deja rochia rosie, i se lipise de pielea calda cand isi orientase privirile dincolo de rau unde el nu era. Asa ca a fugit imediat pe scari, urcandu-le intr-o goana nebuneasca, ranita praca de propriile inchipuiri. "Trebuia sa-mi fi dat seama, probabil toate fetele din oras il asteapta acum in ploaie - toate rosii ca macii campului, cat de naiva pot sa fiu!". Respirand alert, incuie usa apartamentului ei - violenta si prea grabita, ranindu-si degetele aproape. Isi amintea, da.
...Si ploaia era calda, si era placuta.
I se udase deja rochia rosie, i se lipise de pielea calda cand deodata isi orientase privirile dincolo de rau si il zarise pe baiatul cu piele alba si ochi de cafea intr-o inertie verticala iesita parca din context.
Inima a tresarit in ea, cel mai probabil se imbujorase, simtea ca ii ard obrajii. Dupa primul impuls de a se ascunde in primul loc din care sa nu poate sa fie reperata vizual, se gandi sa se lase plouata in continuare, avand drept complici norii grei, gri, scamosi si sa traverse silentios podul silentios.
Nu incerca deloc sa-si stapaneasca emotia pentru ca ii placea ritmul grabit al sangelui pe care il simtea chiar mai fierbinte in ciuda aerului un pic rece. Tot din cauza emotiei, nici nu simtise cand urcase scarile care duceau spre pod, nici cand traversase podul, stia doar ca nu vroia sa se impiedice in rochia rosie care de-acum ii ingreuna mersul rapid si neatent. Nu vroia sa se impiedice si sa cada, nu acum. Nu acum.
In confuzia ei, nici nu observase ci doar a tresarit cand doua maini ude i-au cuprins mijlocul ud. Inima parca ii sarise din piept si sangele tot parca ii explodase in obraji, senzatie completata de gandul fugar ca un strain, un strain!, ii avea corpul in maini. Si toata agitatia ei fierbinte luase sfarsit - sau se evaporase, pur si simplu - cand i-a intalnit privirea masculina care brusc, i-a oferit sentimentul sigurantei. Nici nu stia de ce se simte asa, el era intradevar un strain si nici nu-si mai dadea seama ce imbold o pornise sa vrea asa dintr-o data sa ajunga cat mai repede in preajma lui. "Ciudat", gandi ea.
Ochii de cafea ai baiatului cu pielea alba o fixau si ii fortau ochii de scortisoara sa nu aiba nici macar dreptul sa incerce sa evadeze in alt unghi.
Se simtea moale in mainile lui barbatesti si ar fi vrut in clipa aia sa se arunce la pieptul lui, sa isi piarda fata si toate gandurile in gatul lui, pentru cateva momente sa opreasca timpul in care amandoi erau ireversibil prinsi, sa lase doar ploaia calda si aerul rece sa se deruleze, ca in vreo scena din vreun film absurd.
Pierduse deja de mult sirul gandurilor si al iuresului evenimentelor in care voluntar s-a lasat prinsa, ajungand abia tarziu sa se constientizeze, sa il constientizeze, sa constientizeze unde era, ce i se intampla, abia tarziu cand fosnetul produs de asternuturile care ii invaluiau pielea, corpul se acutizase, devenind din ce in ce mai sonor.
Ciudat, nu se mai simtea uda nicicum, isi simtea corpul alintat de o fierbinteala placuta, convalescenta. Intre timp, se dezmeticise cu imaginea unei ferestre printre jaluzelele careia intrezarea luminile galbene, artificiale, bolnave ale orasului a carei vibratie scazuse considerabil, era seara. Si era ea, si era si el.
Nu se putuse abtine sa nu zambeasca cand observase contrastul placut al pielii ei ciocolatii, un pic bronzate, cu asternutul alb in care se amesteca imaginea ochilor lui, a buzelor lui, a respiratiei lui, pielii lui albe...
Isi simtea placut sarutata fruntea, apoi pleoapele, apoi obrajii, apoi buzele si toata gura prinsa in a lui, cuprinsa in jocul asta, apoi gatul... Asternutul continua sa dea nastere unor zgomote albe si ciocolatii, apasatoare ori mai misterioase, in timp ce ea isi simtea varfurile degetelor sarutate, palmele sarutate, coatele sarutate, genunchii sarutati, talpile sarutate... Ii simtea rasuflarea masculina pe tot corpul, atingerea firelor barbii lui nerase de cateva zile o facea in acelasi timp sa se piarda dar si sa-si dea seama ce i se intampla. Zambea cand ii simtea respiratia atat de aproape de a ei, de parca isi respirau unul aerul celuilalt, ca intr-o completare fireasca. Buzele lui se intorceau sa-i simta pleoapele grele iar degetele lui ii alintau parul, lasand apoi buricele degetelor sa alunece pe buzele ei...
Asternutul alb al patului in care culoarea ciocolatie si cea alba contrastau dureros de puternic, amestecandu-se in acelasi timp, a fost singurul martor care a pastrat intr-o memorie tacuta, personala, umpluta cu zambete si mirosul pielii lor, ordinea logic-cronologica a timpului si a spatiului, pentru ca ea era pierduta - si le pierduse.
Intr-o alta secventa de dezmeticire, se afla in campul ei vazual imaginea ferestrei dar care nu mai era imaginea ferestrei tacute cu lumini bolnave ci se transfigurase, era imaginea aceleiasi ferestre doar ca acum fereastra soptea inceputul unei dimineti luminoase.
Se intreba cat e ceasul, desi in acelasi timp ar fi vrut nici habar sa nu aiba pentru ca asta ar fi insemnat sa se trezeasca de-a binelea, adica sa iasa din timpul afectiv, cald, personal in care se simtea protejata si sa intre in timpul real, al apasarilor de care fugise si se ascunsese in stropii de ploaie, si in pod, si in mainile lui care i-au prins mijlocul, si in asternutul alb si in varfurile degetelor lui care i-au atins buzele, si in buzele lui care i-au sarutat genunchii...
Se simtea confortabil ascunsa si - in mod bizar - protejata si asta doar fiindca stia in preajma ei pielea lui alba si cafeaua din ochii lui. Si totusi, unde era ea ascunsa atat de bine incat in acelasi timp se pierduse, uitase de sine, sa daruise si totusi, se regasise poate mai pe deplin ca niciodata mai inainte?
Era ascunsa in imaginea din mainile lui pe care el apoi o lasase in mod intentionat sa cada langa pat.
Si pe care ea o culesese sub lumina ferestrei fara sa-si dea seama din fundalul camerei prins, cuprins acum de zgomotele dure, reci, seci ale orasului.
- Uite o oglinda. Imi vad chipul aici, spuse ea cu un zambet cald in ochi.
- Esti mult mai frumoasa in realitate decat pe hartia pe care te-am desenat in timp ce dormeai. Mi-as fi dorit sa fi avut mai mult talent ca sa-ti fi prins fata acolo, sa o fi avut mereu cu mine, ii replica vocea care locuia in trupul cu piele alba si cafea in ochi.
Ea se foia moale, calda cu ochii mici somnorosi, buzele umflate, genele grele si parul ciufulit, se vroia alintata, vroia sa guste din nou din degetele lui din care se nascuse chipul ei pe hartie, degete care ar fi venit negresit sa-i mangaie parul, apoi obrajii.
- Iti place atelierul meu? Stiu ca e dezordonat dar imi pare ca esti aici dintotdeauna si parca faci ca totul sa se lege. Ramai in pat, te rog, esti prea frumoasa acolo si nu aici.
Seria lui de cuvinte o faceau sa se gandeasca ca daca ar incepe sa culeaga foile haotic aruncate pe podea, probabil ca dezamagirea i s-ar instala in suflet, pana la cele mai sincere lacrimi, descoperind alte chipuri somnoroase de fete mai mult sau mai putin frumoase dar care cu siguranta ar fi facut-o sa se simta banala, proasta, urata si sa-i mutileze sufletul. De asemenea, ii mai parea ca vorbele lui sunt doar din complezenta, ii placeau vorbele lui si stia ca daca nu sunt totalemente sincere, macar sunt bine intentionate.
Ciudat, banuiala ei potrivit careia multe fete, brune, blonde, rosii, cu pielea mai mult sau mai putin nuantata decat a ei, ar fi stat somnoros intinse in asternutul alb era sustinuta de un detaliu deloc neglijabil: toate hartiile de pe podea, de dimensiuni variabile, erau intoarse cu partea desenata catre podea, astfel incat lasau la vedere doar partea alba - sau poate era ea naiva si hartiile erau albe pe ambele parti?
Altfel, o mana neobosita si-ar fi irosit timpul si energia sa mascheze un adevar, sa le intoarca, cu alte cuvinte, sa regizeze totul. Nu voia sa intoarca nici macar una ca sa vada partea ascunsa care privea inspre podea, nici nu avea curaj, nici nu avea nevoie sa stie daca si cine ar fi fost cele de dinaintea ei pentru simplul fapt ca asta i-ar fi pus in umbra fericirea pura, plina, deplina care ii bucura sufletul mic si care ii curgea prin tot corpul, de la firul neinsemnat de par pana in talpile ei goale. Si apoi, salasluia in ea groaza ca ar putea sa nu aiba ea chipul atat de luminos ca al lor - al celorlalte. Ii era groaza totodata sa coboare din pat si sa calce pe ele, pe chipurile lor dar macar asta i-ar fi intregit cumva demnitatea sfaramata numai la simplul gand ca podeaua ascundea tacit, strategic amintirile figurilor lor de unde reiesea si ideea ca si astenutul care o gazduise cald ascundea mirosul pielii celorlalte si ca bratele si pieptul si gatul lui pastrau mirosul pielii lor, piele pe care el o gustase inainte sa o guste pe a ei.
Nu. Vroia sa se simta naturala, libera si faptul ca se afla ea, aici si acum, intr-un decor ieftin regizat si ca pur si simplu se lasase prinsa, cuprinsa intr-un joc de seductie - o scarbeau.
Aici si acum? Atunci si acolo, de fapt. Inca tinea in maini hartia pe care era asezat chipul somnoros, chip iesit pe hartie din mainile lui, numai ca acum era de-a dreptul prabusita in canapea si privea spre balconul ei de la etajul sase... Statea sa ploua, norii gri, scamosi amenintau orasul inca o data. Si nu mai stia nici cand, nici unde dar stia ca acum ploua a treia oara pe saptamana asta.
Incepuse intradevar sa ploua asa ca parasi canapeaua lenesa - ori ea era lenesa? - rochia rosie cu care era imbracata o plicitsea grozav si o impiedica dar nu avea energie sa riposteze in vreun fel. Asa ca isi indrepta pasii grei ai taliplor desculte spre balcon unde isi instinse mainile sa prinda stropii mici de ploaie, sa cuprinda sentimentul ploii si sa se lase, la randul ei, ca-ntr-un schimb voluntar, prinsa, cuprinsa in umezeala mica si proaspata...
Se auzeau batai in usa, intr-un crescendo care parea aproape disperat. Ea ignora total bataile, ii pareau bizare zgomote surde, privea inspre rau.
Intre timp, baiatul cu ochi de cafea si piele alba, cobora scarile pentru ca liftul nu era functional. Le cobora dupa ce asteptase cel putin sa-i asculte rasuflarea, daca usa ei ramasese inchisa...
O fata i se deslusea lamurit dintre altele atatea care ii calcasera atelierul ravasit si carora le desenase trsaturile somnoroase. Era contaminat de ea, de gustul pielii, de mirosul ei, de scortisoara din ochii ei, de pielea ei ciocolatie - de Ea, mai presus de oricare alta careia ii framantase corpul in asternutul alb mai inainte ca ea sa se fi cuibarit acolo - acolo si in sufletul lui.
Asteptase in zadar si ii trecea fugar prin minte cum asteptase dincolo de rau sa inceapa ploaia, cum trecuse podul intr-un suflet, cum inima ii batea sa-i sparga pieptul si cum tot sangele i se urcase in obraji, jenat in fata usii ei ca ea il va vedea asa si totusi si-o imagina iertandu-i rosetea fetei si emotiile pe care nu si le putea stapani la gandul ca va strange din nou in brate feminitatea ei...
Si totul se derulase intr-o saptamana, de-a lungul careia plouase de trei ori.
Sfarsit.