Steluta lui din galaxia ei :)

(Preambul: Poveste scrisa cu mult drag, intr-un accelerat cochet :)
Genul: Aventura)

Intr-o buna zi, s-a nascut o steluta. O steluta. Cineva, o mana nestiuta, i-a facut contur cu creionul. Era o steluta careia ii placea sa fie neastamparata. Ea exista doar pe hertie si era multumita de conditia ei.
Steluta cu contur de creion a fost mult timp fericita pana cand a realizat ca nu are o casa a ei. Ideea instabilitatii incepuse treptat sa o deranjeze, apoi sa o infricoseze, ba chiar ajunsese sa nu mai doarma bine noaptea, putea sa doarma numai patru ore pe zi din cauza stresului provocat de aceste ganduri.
In timpul pe care nu-l dormea, adica destul de mult, visa cat de placut ar fi sa calatoreasca prin timp si spatiu si, pe neasteptate, sa gaseasca o bucata calda de piele si sa-si cumpere titlu de proprietate acolo. Da-da, visa sa locuiasca pe piele, visa sa fie transpusa in tus si sa isi ia drept resedinta permanenta pielea vreunui baiat pistruiat... Steluta cu contur de creion aspira - ca toate stelutele - sa aiba propria ei bucata calda si vie de piele...
Ei bine, la un moment dat, s-a intamplat si asta, si astfel, steluta cu contur de creion si-a schimbat statutul social, a devenit steluta cu contur de tus negru, si a fost improprietarita cu o bucata fina de piele alba pe care s-o stapaneasca dupa bunul plac, pe perioada nedeterminata.
Si totusi, desi acum isi avea casa pe pielea incheieturii unui baiat cu mai mult de treizeci de pistrui, steluta cu contur de tus negru nu se simtea implinita, simtea ca sufletul ei de steluta nazuieste sa atinga a anume satisfactie. Sufletul ei de steluta cu contur de tus negru nu isi gasise linistea, era profund macinat.
Se intreba ce-i lipsea...
Acum nici macar patru ore nu mai reusea sa doarma, ajunsese sa piarda noptile band cafele mici si tari, teribil de bune, incercand sa gaseasca raspunsuri abile la propriile-i intrebari.
La un moment dat, cand ajunsese aproape de depresie, sufletul ei de steluta cu contur de tus negru se simtea obosit de atatea cautari, otravit de atatea intrebari fara raspuns, si-a dat seama ca de fapt suferea de singuratate si ca avea nevoie de companie. Isi dorea un prieten sau o prietena cu care, cu care sa-si impartaseasca dorurile marunte si gandurile ei de steluta iesita din tus.
Nu trecu mult timp si steluta intalni o alta steluta cu care, de altfel, reusi sa cladeasca o tovarasie solida si de durata: e vorba aici de steluta rosie de sticla de bere Heineken. Desi erau diferite cele doua stelute - ele traiau in medii diferite: steluta cu contur de tus negru iubea pielea calda de la incheietura mainii baiatului cu pistrui iar steluta rosie locuia pe eticheta unei sticle semitransparent-verzuie a sticlei de Heineken - s-au inteles de minune, s-au completat ca personalitate si au ramas prietene nedespartite.
Ori de cate ori o incercau idei marete si zvacneau in ea ganduri revolutionare, steluta conturata cu tus negru se identifica cu steluta de pe sapca militara a grandiosului, defunctului Ernesto Guevara.
Alteori, cand ii zburau gandurile mici de steluta catre alte zari, se regasea in steluta de pe geanta fetei cu par scurt si ochi de scortisoara.
Toate aceste stelute erau, putem spune, parti complementare ale personalitatii ei.
Si totusi, dupa o perioada de calm, lipsita de turbulente sufletesti, steluta incepuse iar sa simta ca-si pierde linistea interioara si astfel, a inceput o noua cautare, ceea ce insemna un sir de alte intrebari chinuitoare fara un raspuns evident...
Raspunsul, si inca unul pertinent pt nelinistile stelutei, a sosit pe neasptate. Steluta cu contur de tus negru facu o descoperire cel putin la fel de interesanta ca si descoperirile de dinaintea celei de fata.
De fapt, steluta care poposise permanent pe mana baiatului, realiza ca dorinta ei cea mai arzatoare, pe care nu o constientizase pana acuma, era sa isi gaseasca galaxia care a servit drept sursa de inspiratie celui care a desenat-o de la bun inceput pe o foaie simpla de hartie si sa se cuibareasca comod in galaxia asta.
Intr-o buna zi... Baiatul brunet cu ochi de aluna avea o steluta de tus pe mana stanga iar fata cu par scurt si ochi de scortisoara purta o galaxie pe inelarul mainii ei stangi. Cei doi s-au sarutat si s-au luat de mana si astfel, steluta cu contur de tus negru s-a cuibarit in galaxie, realizand ca este exact galaxia originara din cautarile ei. Si in felul asta, steluta a inteles gustul fericirii autentice si de atunci, cautarile ei au luat sfarsit.
Bineinteles, chiar si asa, steluta nu a incetat sa-si faca prieteni noi. Ultima relatie de prietenie a stabilit-o cu o steluta importanta din societatea stelutelor, anume o steluta nobila, de vaza: steluta lui Chuck Taylor. Desi aceasta noua relatie presupunea castigarea unor anumite avantaje sociale, steluta cu contur de tus negru a preferat sa ramana in galaxia ei, locul unde toate grijile iau sfarsit.
Totusi, asta nu inseamna ca steluta a preferat sa-si ucida viata sociala. Spre exemplu, cand baiatului i se facea pofta de bere, baiatul intindea mana spre sticla de Heineken cu scopul de a o cuprinde cu degetele, modalitate prin care steluta conturata cu tus negru lua contact cu o mai veche cunostinta, steluta de pe eticheta berii Heineken. Cand baiatul avea mintea ocupata cu problematica libertatii, steluta de tus se ducea in vizita la steluta lui Ernesto Guevara. Iar cand baiatul se oferea ca un adevarat gentleman sa o ajute pe fata sa-i duca geanta, steluta de tus zambea stelutei de pe geanta fetei. In plus, cand baiatul se apleca sa se incalte, sa se descalte ori sa-si lege sireturile, steluta de tus se saluta cu steluta Converse (steluta lui Chuck Taylor).
Ca o sentinta definitiva, putem afirma cu usurinta ca steluta de tus negru isi gasise ordinea si linistea interioare, pastrandu-si inclusiv viata sociala. (Acum chiar isi facuse program de somn intre sase si opt ore pe zi)
Final.

Scrisoare adresata lui

Tu,





Zisesem c-am sa-ti scriu o scrisoare candva si-mi pare ca mi-am gasit momentul.
[Asta e un inceput bun dar am blocaje, cred a trebui sa scriu poate in alt context.]
Am sa ma straduiesc sa-mi aud apoi sa-mi ascult gandurile. Si sa le dau curs pe hartie.
Sa stii ca dorm confortabil in bratele tale.
Haide sa-ncepem asa. E goala incaperea in care suntem noi, suntem si noi goi la randul nostru si ne-am asezat acolo - tu te-ai intins in pat iar eu am venit cuminte, capul meu cauta pieptul tau cald - tocmai ca sa umplem impreuna incaperea.
Sa-i tinem de urat si sa nu-i fie frig.
Eu vroiam sa-ti zic o poveste dar mi-am uitat cuvintele asa c-am zis sa tacem impreuna si cu tot dinadinsul mi-am dorit sa ma lasi sa te cunosc, sa devin eu cuvintele tacerilor tale...
Pieptul tau e cald si mi-e bine acolo, asa, sa-mi alinti tu parul si sa-mi mangai fruntea, rastimp in care iti ascult respiratia grabita. Ti-o si simt pe pleoape pentru ca esti asa aproape.
Sa te-ntreb de ce-ai stins lumina ori sa nu o fac? Ah, ai stins-o ca sa ma imaginezi asa cum ai vrea sa fiu si cum poate nu stiu inca ca sunt sau ca pot deveni. Descopera-ma tu si zi-mi si mie ce-ai gasit in mine.
Vroiam sa-ti gust cumva respiratia dar mi-am zis ca mai bine ma ascund in gatul tau, sa te respir alene si din cand in cand, din gand in gand, sa te privesc si sa-ti gust barba cu buzele si cu dintii.
Eu, pur si simplu, vreau sa fiu fericita si vreau sa cred in tine. Dar cum sa fac sa fiu fericita si in acelasi timp, nici adevarul sa nu-mi scape? Imi pare-acum ca asta e adevarul meu: ca esti al meu si sunt a ta. Imi doresc sa ramana verticala confesiunea asta.
Stii ce mi-am zis? Mi-e bine cand porti haine in culori deschise, eu sunt bruneta. Iar daca as fi avut par de spic, te-as fi dezbracat si te-as fi imbracat apoi in culori inchise. Cum de ce? Ti-am zis de ce. Uite, asa, de asta... Am sa-ti dau capul meu brunet sa-l imbratisezi ca sa las par pe tine. Fire din el. Si care vadit sa le arate lor, celorlalte, ca tu esti al fetei cu capul negru si par scurt, ciufulit. Cum pisicile imprastie din blana pe tot ce-i al lor, asa isi manifesta ele posesivitatea. Si mie-mi place ce fac ele, de-aia am sa-ti fac si eu.
In aceeasi incapere, maine-dimineata, prin lumina vaga si confuza cand crapa zorii, am sa-ti gasesc cu buricul degetului toti pistruii si am sa ti-i numar, unul cate unul, n-are sa-mi scape niciunul. Ai sa vezi tu.
Si-am sa-mi fac in minte-o harta, ca sa-i gasesc mereu-mereu, sa ma duc cu degetele pe ei si cand n-ai sa fii.



Haide, ne trezim acum? Iti fac eu o cafea tare?








Cu drag,
tie,


Aline

Lumea, ca o bucata de turta dulce

Octavian Paler - Avem timp

Octavian Paler - Avem timp


Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana...

Cand au dat primii stropi de ploaie pe care norii gri scamosi ii promisesera amenintatori de cateva ore dense, si-a intins lung bratele, si-a rasfirat larg degetele peste balcon ca sa-i prinda si sa simta cum ii patrund in corp umezeala si raceala lor placuta.
Si-apoi, se gandea la mirosul proaspat, deschis si incarcat de umezeala si de semnificatii care avea sa urmeze ploii.
Orasul se arata viu, vioi si se deschidea in fata ei plin de miresme, de la balconul ei de la etajul sase, de unde putea sa surprinda privelistea contrastanta, farmecul serii era inlocuit treptat de linistea noptii urbane urmata, la randul ei, sacadat parca de lumina zgomotoasa a diminetii. Urmarea ritmul asta de o saptamana, i se parea ca e doar o spectatoare, asa ca isi propusese sa schimbe unghiul din care vedea lucrurile.
Stia ca in aceleasi momente in care ea ea incerca sa-si sincronizeze respiratia cu ritmul respirator al orasului in care ploua de trei ori pe saptamana, timp in care observase indelung si apoi se adaptase, baiatul cu piele alba si ochi de cafea avea un ritm propriu lui si numai lui, un timp propriu, propriile ganduri, paralele cu ale ei.
Si tocmai asta misca in ea, vroia sa caute si sa gaseasca cumva o cale sa-si sincronizeze respiratia zilnica a vietii ei cu cea a vietii lui, sa intre in ritmul lui, fie si pentru un timp perisabil.
Iesise asa, neacoperita, jos, in ploaie, ca sa vada vibratiile produse de stropii mici ai ploii la contactul cu oglinda raului. De altfel, statea asa, cu gura deschisa, cu limba scoasa si cu ochii inchisi, jos, sub balconul care o gazduise in prealabil.
Coborase scarile in graba, liftul nu era functional si parca i se paruse ca o desparte o vesnicie de momente si stari afective de stropii mici ai ploii care jos pareau si mai vii si mai reali si mai gustosi decat jos la balcon.
Mai gustosi? Da, de asta scosese ea limba afara din gura calda si de asta inchisese ochii, simtea o teama mica de reactia celor din jur, asta in situatia in care ar mai fi fost si altii in jur, dornici sa le lase in mod volountar udati.
Nu vroia sa-i fie vazuta limba libera, afara din gura.
Vroia sa se vada doar ea facand asta, fie, permitea si raului si ploii sa o vada, dar nimanui altcuiva.
Si ploaia era calda, si era placuta.
In minte i se deslusea lamurit chipul lui.
I se udase deja rochia rosie, i se lipise de pielea calda cand isi orientase privirile dincolo de rau unde el nu era. Asa ca a fugit imediat pe scari, urcandu-le intr-o goana nebuneasca, ranita praca de propriile inchipuiri. "Trebuia sa-mi fi dat seama, probabil toate fetele din oras il asteapta acum in ploaie - toate rosii ca macii campului, cat de naiva pot sa fiu!". Respirand alert, incuie usa apartamentului ei - violenta si prea grabita, ranindu-si degetele aproape. Isi amintea, da.
...Si ploaia era calda, si era placuta.
I se udase deja rochia rosie, i se lipise de pielea calda cand deodata isi orientase privirile dincolo de rau si il zarise pe baiatul cu piele alba si ochi de cafea intr-o inertie verticala iesita parca din context.
Inima a tresarit in ea, cel mai probabil se imbujorase, simtea ca ii ard obrajii. Dupa primul impuls de a se ascunde in primul loc din care sa nu poate sa fie reperata vizual, se gandi sa se lase plouata in continuare, avand drept complici norii grei, gri, scamosi si sa traverse silentios podul silentios.
Nu incerca deloc sa-si stapaneasca emotia pentru ca ii placea ritmul grabit al sangelui pe care il simtea chiar mai fierbinte in ciuda aerului un pic rece. Tot din cauza emotiei, nici nu simtise cand urcase scarile care duceau spre pod, nici cand traversase podul, stia doar ca nu vroia sa se impiedice in rochia rosie care de-acum ii ingreuna mersul rapid si neatent. Nu vroia sa se impiedice si sa cada, nu acum. Nu acum.
In confuzia ei, nici nu observase ci doar a tresarit cand doua maini ude i-au cuprins mijlocul ud. Inima parca ii sarise din piept si sangele tot parca ii explodase in obraji, senzatie completata de gandul fugar ca un strain, un strain!, ii avea corpul in maini. Si toata agitatia ei fierbinte luase sfarsit - sau se evaporase, pur si simplu - cand i-a intalnit privirea masculina care brusc, i-a oferit sentimentul sigurantei. Nici nu stia de ce se simte asa, el era intradevar un strain si nici nu-si mai dadea seama ce imbold o pornise sa vrea asa dintr-o data sa ajunga cat mai repede in preajma lui. "Ciudat", gandi ea.
Ochii de cafea ai baiatului cu pielea alba o fixau si ii fortau ochii de scortisoara sa nu aiba nici macar dreptul sa incerce sa evadeze in alt unghi.
Se simtea moale in mainile lui barbatesti si ar fi vrut in clipa aia sa se arunce la pieptul lui, sa isi piarda fata si toate gandurile in gatul lui, pentru cateva momente sa opreasca timpul in care amandoi erau ireversibil prinsi, sa lase doar ploaia calda si aerul rece sa se deruleze, ca in vreo scena din vreun film absurd.
Pierduse deja de mult sirul gandurilor si al iuresului evenimentelor in care voluntar s-a lasat prinsa, ajungand abia tarziu sa se constientizeze, sa il constientizeze, sa constientizeze unde era, ce i se intampla, abia tarziu cand fosnetul produs de asternuturile care ii invaluiau pielea, corpul se acutizase, devenind din ce in ce mai sonor.
Ciudat, nu se mai simtea uda nicicum, isi simtea corpul alintat de o fierbinteala placuta, convalescenta. Intre timp, se dezmeticise cu imaginea unei ferestre printre jaluzelele careia intrezarea luminile galbene, artificiale, bolnave ale orasului a carei vibratie scazuse considerabil, era seara. Si era ea, si era si el.
Nu se putuse abtine sa nu zambeasca cand observase contrastul placut al pielii ei ciocolatii, un pic bronzate, cu asternutul alb in care se amesteca imaginea ochilor lui, a buzelor lui, a respiratiei lui, pielii lui albe...
Isi simtea placut sarutata fruntea, apoi pleoapele, apoi obrajii, apoi buzele si toata gura prinsa in a lui, cuprinsa in jocul asta, apoi gatul... Asternutul continua sa dea nastere unor zgomote albe si ciocolatii, apasatoare ori mai misterioase, in timp ce ea isi simtea varfurile degetelor sarutate, palmele sarutate, coatele sarutate, genunchii sarutati, talpile sarutate... Ii simtea rasuflarea masculina pe tot corpul, atingerea firelor barbii lui nerase de cateva zile o facea in acelasi timp sa se piarda dar si sa-si dea seama ce i se intampla. Zambea cand ii simtea respiratia atat de aproape de a ei, de parca isi respirau unul aerul celuilalt, ca intr-o completare fireasca. Buzele lui se intorceau sa-i simta pleoapele grele iar degetele lui ii alintau parul, lasand apoi buricele degetelor sa alunece pe buzele ei...
Asternutul alb al patului in care culoarea ciocolatie si cea alba contrastau dureros de puternic, amestecandu-se in acelasi timp, a fost singurul martor care a pastrat intr-o memorie tacuta, personala, umpluta cu zambete si mirosul pielii lor, ordinea logic-cronologica a timpului si a spatiului, pentru ca ea era pierduta - si le pierduse.
Intr-o alta secventa de dezmeticire, se afla in campul ei vazual imaginea ferestrei dar care nu mai era imaginea ferestrei tacute cu lumini bolnave ci se transfigurase, era imaginea aceleiasi ferestre doar ca acum fereastra soptea inceputul unei dimineti luminoase.
Se intreba cat e ceasul, desi in acelasi timp ar fi vrut nici habar sa nu aiba pentru ca asta ar fi insemnat sa se trezeasca de-a binelea, adica sa iasa din timpul afectiv, cald, personal in care se simtea protejata si sa intre in timpul real, al apasarilor de care fugise si se ascunsese in stropii de ploaie, si in pod, si in mainile lui care i-au prins mijlocul, si in asternutul alb si in varfurile degetelor lui care i-au atins buzele, si in buzele lui care i-au sarutat genunchii...
Se simtea confortabil ascunsa si - in mod bizar - protejata si asta doar fiindca stia in preajma ei pielea lui alba si cafeaua din ochii lui. Si totusi, unde era ea ascunsa atat de bine incat in acelasi timp se pierduse, uitase de sine, sa daruise si totusi, se regasise poate mai pe deplin ca niciodata mai inainte?
Era ascunsa in imaginea din mainile lui pe care el apoi o lasase in mod intentionat sa cada langa pat.
Si pe care ea o culesese sub lumina ferestrei fara sa-si dea seama din fundalul camerei prins, cuprins acum de zgomotele dure, reci, seci ale orasului.
- Uite o oglinda. Imi vad chipul aici, spuse ea cu un zambet cald in ochi.
- Esti mult mai frumoasa in realitate decat pe hartia pe care te-am desenat in timp ce dormeai. Mi-as fi dorit sa fi avut mai mult talent ca sa-ti fi prins fata acolo, sa o fi avut mereu cu mine, ii replica vocea care locuia in trupul cu piele alba si cafea in ochi.
Ea se foia moale, calda cu ochii mici somnorosi, buzele umflate, genele grele si parul ciufulit, se vroia alintata, vroia sa guste din nou din degetele lui din care se nascuse chipul ei pe hartie, degete care ar fi venit negresit sa-i mangaie parul, apoi obrajii.
- Iti place atelierul meu? Stiu ca e dezordonat dar imi pare ca esti aici dintotdeauna si parca faci ca totul sa se lege. Ramai in pat, te rog, esti prea frumoasa acolo si nu aici.
Seria lui de cuvinte o faceau sa se gandeasca ca daca ar incepe sa culeaga foile haotic aruncate pe podea, probabil ca dezamagirea i s-ar instala in suflet, pana la cele mai sincere lacrimi, descoperind alte chipuri somnoroase de fete mai mult sau mai putin frumoase dar care cu siguranta ar fi facut-o sa se simta banala, proasta, urata si sa-i mutileze sufletul. De asemenea, ii mai parea ca vorbele lui sunt doar din complezenta, ii placeau vorbele lui si stia ca daca nu sunt totalemente sincere, macar sunt bine intentionate.
Ciudat, banuiala ei potrivit careia multe fete, brune, blonde, rosii, cu pielea mai mult sau mai putin nuantata decat a ei, ar fi stat somnoros intinse in asternutul alb era sustinuta de un detaliu deloc neglijabil: toate hartiile de pe podea, de dimensiuni variabile, erau intoarse cu partea desenata catre podea, astfel incat lasau la vedere doar partea alba - sau poate era ea naiva si hartiile erau albe pe ambele parti?
Altfel, o mana neobosita si-ar fi irosit timpul si energia sa mascheze un adevar, sa le intoarca, cu alte cuvinte, sa regizeze totul. Nu voia sa intoarca nici macar una ca sa vada partea ascunsa care privea inspre podea, nici nu avea curaj, nici nu avea nevoie sa stie daca si cine ar fi fost cele de dinaintea ei pentru simplul fapt ca asta i-ar fi pus in umbra fericirea pura, plina, deplina care ii bucura sufletul mic si care ii curgea prin tot corpul, de la firul neinsemnat de par pana in talpile ei goale. Si apoi, salasluia in ea groaza ca ar putea sa nu aiba ea chipul atat de luminos ca al lor - al celorlalte. Ii era groaza totodata sa coboare din pat si sa calce pe ele, pe chipurile lor dar macar asta i-ar fi intregit cumva demnitatea sfaramata numai la simplul gand ca podeaua ascundea tacit, strategic amintirile figurilor lor de unde reiesea si ideea ca si astenutul care o gazduise cald ascundea mirosul pielii celorlalte si ca bratele si pieptul si gatul lui pastrau mirosul pielii lor, piele pe care el o gustase inainte sa o guste pe a ei.
Nu. Vroia sa se simta naturala, libera si faptul ca se afla ea, aici si acum, intr-un decor ieftin regizat si ca pur si simplu se lasase prinsa, cuprinsa intr-un joc de seductie - o scarbeau.
Aici si acum? Atunci si acolo, de fapt. Inca tinea in maini hartia pe care era asezat chipul somnoros, chip iesit pe hartie din mainile lui, numai ca acum era de-a dreptul prabusita in canapea si privea spre balconul ei de la etajul sase... Statea sa ploua, norii gri, scamosi amenintau orasul inca o data. Si nu mai stia nici cand, nici unde dar stia ca acum ploua a treia oara pe saptamana asta.
Incepuse intradevar sa ploua asa ca parasi canapeaua lenesa - ori ea era lenesa? - rochia rosie cu care era imbracata o plicitsea grozav si o impiedica dar nu avea energie sa riposteze in vreun fel. Asa ca isi indrepta pasii grei ai taliplor desculte spre balcon unde isi instinse mainile sa prinda stropii mici de ploaie, sa cuprinda sentimentul ploii si sa se lase, la randul ei, ca-ntr-un schimb voluntar, prinsa, cuprinsa in umezeala mica si proaspata...
Se auzeau batai in usa, intr-un crescendo care parea aproape disperat. Ea ignora total bataile, ii pareau bizare zgomote surde, privea inspre rau.
Intre timp, baiatul cu ochi de cafea si piele alba, cobora scarile pentru ca liftul nu era functional. Le cobora dupa ce asteptase cel putin sa-i asculte rasuflarea, daca usa ei ramasese inchisa...
O fata i se deslusea lamurit dintre altele atatea care ii calcasera atelierul ravasit si carora le desenase trsaturile somnoroase. Era contaminat de ea, de gustul pielii, de mirosul ei, de scortisoara din ochii ei, de pielea ei ciocolatie - de Ea, mai presus de oricare alta careia ii framantase corpul in asternutul alb mai inainte ca ea sa se fi cuibarit acolo - acolo si in sufletul lui.
Asteptase in zadar si ii trecea fugar prin minte cum asteptase dincolo de rau sa inceapa ploaia, cum trecuse podul intr-un suflet, cum inima ii batea sa-i sparga pieptul si cum tot sangele i se urcase in obraji, jenat in fata usii ei ca ea il va vedea asa si totusi si-o imagina iertandu-i rosetea fetei si emotiile pe care nu si le putea stapani la gandul ca va strange din nou in brate feminitatea ei...
Si totul se derulase intr-o saptamana, de-a lungul careia plouase de trei ori.
Sfarsit.

Asteptand un titlu...

De mult nu am mai reusit sa-mi adun gandurile laolalta ca sa mai fiu in stare sa pot scrie ceva.
Lumea mi se descopera sub ochi, asteapta s-o prind, s-o cuprind...
Sunt mica si ma simt confuza deseori dar azi mi-am deschis larg bratele tocmai ca sa mai prind, sa mai cuprind parti din ceea ce e in jur. Adica sunt pregatita sa incep o noua aventura.